"Micile Italii" și "La dolce casa

Străzile din Little Italy, așa cum era numit cartierul italian în SUA, erau înguste, aglomerate, murdare și dominate de blocuri de locuințe dărăpănate. Locuința era un bloc mare: adesea, avea băi comune (pe paliere sau în curte) și intrarea pe alei aproape nelocuibile și întunecate.

Imigrantul abia sosit în noua realitate s-a refugiat în "Mica Italie" și, oprimat de nostalgie și de o profundă singurătate interioară, a găsit alinare și evadare în integrarea într-un grup care reproducea în mod substanțial valorile și codurile comportamentale ale celui de origine. În schimb, în Buenos Aires, emigranții, nu numai italienii, și-au găsit cazare, în zona din apropierea portului, în clădiri odinioară impunătoare care fuseseră transformate în locuințe pentru imigranți, conventillos.

Schema clasică de conventillo presupunea o formă paralelipipedică, parter și etaj, cu o curte interioară în care se împărțeau serviciile esențiale. Fotografiile vii ale conventillos din Buenos Aires și ale străzii Mulberry din New York ne ajută să înțelegem cum aceste locuri au devenit centre comunitare de re-producție și distribuție a culturii.

Așa au luat naștere cartierele italiene din marile orașe americane, cu nume variate, dar în care străzile aveau funcția de piețe sătești, de locuri în care un patrimoniu cultural comun era restructurat și condensat, suspendat între rădăcini vechi și noi "frontiere".

Mai târziu, dobândirea unei case a devenit unul dintre cele mai liniștitoare "semne" ale drumului parcurs și ale "progresului" înregistrat: casa este locul în care fiecare poate fi pur și simplu el însuși.

Casa este deopotrivă cuib și fortăreață; un refugiu pentru cei care au "în Italia, în afara Americii", încă mult de cucerit. Iar fotografiile sunt aproape niște biografii scrise chiar de emigranți.

Din Arhiva Cresci, două mărturii diferite: Augustin Storace este comerciant și bombero (pompier) în Lima. Bine educat, el folosește obiectivul pentru a surprinde scene din viața de familie. Benny Moscardini, transplantat la Boston, face o utilizare mai puțin privată a fotografiei: portretizează tineri și fete din cartier, străzile aliniate cu steaguri în onoarea generalului Diaz și, într-o călătorie în Italia, chiar și un doc din portul New York. Lumea lui Storace este legată de casă și atelier; cea a lui Moscardini este proiectată în exterior.