Brațe puternice și muncă grea

Emigranții, în majoritate țărani, se angajau și în munci agricole în străinătate - dar numai dacă erau forțați -, participau la defrișarea sau recuperarea terenurilor necultivate, se angajau ca muncitori necalificați la construcția marilor căi de comunicație, a căilor ferate, a celor mai mari proiecte de construcții și, în cele din urmă, la muncile grele din mine. Istoricul Rudolph Vecoli scrie despre ei că au ajuns "cu lopata și târnăcopul".

Se știe că aproximativ jumătate dintre toți emigranții s-au întors definitiv în Italia. Dacă ne referim, ca exemplu, la Statele Unite, "campania de emigrare" a cincizeci la sută dintre bărbații care au plecat a durat doar câțiva ani.

Alegerea lor a avut aproape întotdeauna următoarele caracteristici: refuzul de a cunoaște țara în care au sosit, deci nici o integrare și o cunoaștere minimă a limbii; economisirea cât mai mult posibil și în cel mai scurt timp pentru a grăbi întoarcerea; acceptarea, ca urmare, nu doar a unui volum de muncă exagerat, ci și a unui nivel de trai pe care a-l numi spartan este puțin spus. În mod firesc, mulți au repetat aceste sejururi de mai multe ori, facilitați în acest sens de îmbunătățirea condițiilor de călătorie și în ceea ce privește timpul necesar pentru traversare.

Zona de origine a condus la anumite meserii. Dacă luăm ca exemplu exodul spre Australia, se poate observa că emigranții din zonele muntoase s-au orientat spre exploatarea forestieră sau au devenit tăietori de trestie de zahăr în Australia de Vest; cei din zonele de câmpie s-au orientat spre agricultură sau au intrat în sectorul terțiar.

O "vocație" precisă în alegerea rutelor de migrație poate fi observată și în Europa: direcția fluxului se îndrepta spre țările vestice sau estice în funcție de poziția geografică a regiunilor de origine: din Piemont se îndreptau spre Franța, iar din Veneto spre Imperiul Austro-Ungar.